De vorba cu mine insami

De vorbă cu mine însămi



- Ai vrea să creezi ceva prozaic?
- …
- Exact ce am zis. Nici bun, nici rău, nici pretenţios dar nici conceptual handicapat, doar…prozaic.
- Ştiam şi eu ce înseamnă, nu sunt retardată.
- De la sine înţeles. Dar mă gândeam că aşa o să pricepi mai bine ideea.


*


Mi-aduc aminte de lectura unui text anume, o bucată de manuscris ce se afla în posesia mea de ceva timp, dar pe care am ajuns să o citesc pentru prima oară abia acum un an. Concret, este vorba despre descrierea unui vis ce aparţine unui călugăr budist, un vis suficient de dubios încât să merite să fie imortalizat pe hârtie. Acum, călugărul respectiv ori are altă definiţie pentru cuvântul 'dubios', ori nu a visat foarte mult la viaţa lui, asta pentru că reprezentarea este complet banală şi lipsită de detalii, comună în adevăratul sens al cuvântului. Pentru mine în schimb, singurul lucru ce mă intrigă în continuare este că de fiecare dată când termin de lecturat pasajul respectiv uit aproape instantaneu care era subiectul visului. Restul textului îmi este clar în minte şi aproape că îl ştiu pe de rost, mai puţin bucata cu pricina, ce pare să dispară în adâncurile subconştientului, acesta fiind şi motivul pentru care nu vă pot dezvălui conţinutul visului momentan.

De ce spun toate astea? Pentru că de când am observat acest amănunt obişnuiesc să arăt manuscrisul (în speţă pasajul descriptiv al visului) tuturor persoanelor care au ocazia să intre în contact cu el, apoi le întreb dacă îşi aduc aminte ce au citit după ce au făcut asta. Evident că toţi se uită ciudat la mine şi îmi detaliază cu seninătate opera, iar eu îmi afişez faţă de 'Scuza-mă, nu contează, doar o idee de-a mea…' şi trec la alte activităţi mai interesante din punct de vedere social/conversaţional.

Numai că astăzi l-am întâlnit pe El - un tip ce prezintă fix aceleaşi 'simptome' ca şi mine - iar dacă în prima fază mi s-a părut de-a dreptul fascinant că cineva mă poate înţelege, am realizat de fapt cât de bine mă simţeam doar eu în universul meu, cu ideile şi preconcepţiile mele, cu toate ciudăţeniile şi fixurile mele, şi că apariţia unei alte persoane ce împărtăşeşte acest univers cu mine nu poate reprezenta decât începutul unui dezastru pe plan artistic, spiritual, metafizic şi nu în ultimul rând, existenţial.

Pe scurt, astăzi mi-a fost prima oară frică.


*


Birtul se prezenta mai deplorabil decat oricând. Furtunile de zăpadă ce învăluiseră oraşul timp de trei luni îşi lăsaseră amprenta asupra tuturor clădirilor care erau mai vechi decât definiţia cuvântului nou, iar tentativa mea de a deschide uşa s-a sfârşit printr-un zgomot infernal de lemn căzut pe podea, datorat în mare parte trecerii în nefiinţă a balamelor uşii în cauză.

- Fii mai atentă, te rog, aici nu eşti la tine acasă.
- Te referi la faptul că nu o să am timp să stau aici şi să remediez stricăciunea făcută sau la faptul că trăiesc într-o clădire ce nu are uşă şi nici ferestre?
- Oricare din ele, e un detaliu prea puţin important ca să îmi pese cu adevărat.

Cuvintele noastre păreau că se sparg în mii de bucăţele la contactul cu pereţii goi, nedecoraţi ai clădirii, numai că de fiecare dată uitau să facă ecou, iar tu ai preferat să vorbeşti în continuare, nedorind probabil să laşi liniştea aceea de cavou să ne învăluie.

- Uite, am putea să dărâmăm peretele de aici, să mai adăugăm încă doi şi în felul ăsta să construim un fel de garaj pentru motorul tău. Da, ar fi ideal, poate aşa scăpăm şi de prelata aia odioasă.
- Pentru motorul meu? De ce pentru motorul meu? Ultima oară când am verificat agregatul era încă pe numele tău…

Te-ai oprit preţ de câteva secunde, cât să-ţi formulezi ideea, apoi, încă studiind forma şi aşezarea viitorilor pereţi, ai continuat pe acelaşi ton.

- Am avut o revelaţie azi-noapte. De fapt, nu ştiu cât de mult poate fi considerată revelaţie, cât e mai mult produsul unei plictiseli cronice. Pur şi simplu nu mai vreau să-l mai conduc, şi ţi-l fac cadou ţie. Fără acte de vânzare-cumpărare sau alte prostii, doar ţi-l las ţie să mergi cu el.
- Dar nu-mi place, de câte ori să-ţi spun? Nu e genul meu de motoretă, nu mă descurc cu ea.
- Atunci, în ultimă instanţă, o voi vinde şi voi cumpăra alta; care să fie pe gustul şi puterile tale. Şi cu asta am stabilit.

Ştiam că nu are rost să mă contrazic cu tine, aşa că m-am oprit la timp. Oricum, două zile mai târziu mi-ai cerut cheile 'sa te dai o tură prin noul cartier', aşa că totul nu era pierdut.

Am mai aruncat o privire prin casă, am inspectat toate daunele, am făcut un calcul sumar şi la sfârşit am sunat la numărul vânzătorului făcându-i o ofertă finală. A acceptat fără prea mari bătăi de cap, deşi preţul era cu mult sub cel al pieţei. În definitiv, starea clădirii nu-i permitea să aibă prea mari pretenţii, aşa că toată lumea a fost mulţumită. Pe drumul de întoarcere, m-ai întrebat foarte senin:

- Şi, te-ai gândit cum redenumim bodega?

M-am luminat la faţă. În sfârşit un detaliu ce avea sens mai mult decat amenajarea unui garaj în casă.

- Am câteva idei, dar nu prea strălucite.

Dar degeaba îmi răceam vocea. După ce ai pus întrebarea ai întors capul şi ai privit spre dreapta, încercând să desluşeşti formele ce se mişcau rapid pe cealaltă parte a geamului aburit al maşinii. În caz că eşti curios, ţi-am răspuns 'La răscruce de mese'.


*


Se spune că fiecare om are un talent, însă depinde numai de el să îl descopere, cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Eu am avut norocul să-mi descopăr înclinaţia către orice are legătură cu literatura încă de când eram un copil. De la poezie şi proză până la recenzii de cărţi, articole de scandal, comentarii literare şi filozofice, dintotdeauna m-am priceput la toate şi pentru mine erau activităţi la fel de banale ca, să zicem, actul de a respira. Bonus - nu am suferit niciodată de blocajul scriitorului. Efectiv, odată ce luam stiloul şi mă aşezam la birou, sau atunci când mă trânteam în pat cu laptop-ul în braţe, de fiecare dată cuvintele au curs de la sine, fără vreo urmă de poticneală.

Săptămâna trecută, după ce ai stat să mă urmăreşti timp de jumătate de oră cum făceam curat în sufragerie, te-ai ridicat brusc de pe canapea, m-ai privit cu un aer autoritar şi mi-ai pus o întrebare foarte ciudată chiar şi pentru standardele tale. Ai spus: 'Ai vrea să creezi ceva prozaic?'

Formularea a fost atât de evidentă încât pentru moment m-am gândit dacă nu e vreun înţeles ascuns menit să-mi zgândăre intelectul. 'Exact ce am zis. Nici bun, nici rău, nici pretenţios dar nici conceptual handicapat, doar…prozaic.'

Suficient să îţi spun că încă din ziua aceea am încercat să fac ce mi-ai propus, dar fiecare sesiune petrecută în faţa unei foi de hârtie sau a ecranului calculatorului s-a soldat cu un mic moment de reculegere şi cu un zâmbet tâmp ce mi-a apărut de fiecare dată pe figură când realizam imposibilitatea a ceea ce mi-ai cerut.

Mi-am dat seama că mintea mea e pur şi simplu prea pretenţioasă pentru a crea ceva ordinar şi am realizat, de asemenea, că a fost prima oară când talentul meu a fost pus la încercare cu adevărat.

Iar pentru lucrul ăsta îţi voi fi veşnic recunoscătoare.


*


- Interesul, doar interesul primează, doar ştii bine zicala.

Păreai cuprins de ceea ce ai spus, cuprins de acea convingere ce vrei să îţi dea ultimul cuvânt, cum faci de obicei în asemenea situaţii. Nu am putut lăsa conversaţia sa se termine acolo, aşa că am continuat eu.

- Şi-atunci, tu de ce n-ai încercat niciodată să publici ceva?
- De altfel foarte simplu: pentru că încă nu am nimic ce merită publicat.
- Şi concluzia asta ai extras-o în urma efectuării unui sondaj asupra câtor persoane?
- Doar una.
- Anume?
- Eu însumi.

Din nou, ultimul cuvânt. Dar de data asta ai avut bunul simţ să te explici cu o întrebare.

- De ce, nu mă crezi?
- Ba dimpotrivă, te cred chiar prea mult. Vrei să spui că n-ai încercat niciodată să trimiţi vreun text la o revistă, fie ea şi virtuală?
- La ce bun? Îmi va aduce mai mulţi bani în buzunar faţă de cât am momentan?
- Nu, dar poate vreun editor mai libertin în decizii te poate recomanda pentru publicare.
- La ce bun, ca după aia să mă cert cu el pe preţul unui volum?
- …
- Nu mai bine te las pe tine să te ocupi de asta, dacă tot eşti convinsă că va merge? Îţi dau toate manuscrisele mele, te numesc managerul meu şi n-ai decât să te duci din revistă în revistă şi din editură în editură şi să-ţi baţi tu capul cu ei.
- Mai bine îmi ziceai de la început că nu vrei să publici şi nu mai îmi răceam nici eu gura degeaba…
- Ba dimpotrivă, vreau să public…
- Şi-atunci?
- …dar nu în forma actuală.
- Dar în care formă?
- Nu ştiu încă, dar fii sigură că o să te anunţ.


*


Berea era caldă şi avea un uşor iz de stătut. Berea casei, făcută după reţeta ta proprie, moştenită de la străbunicul tău ce îşi deschisese primul său birt fix în primii ani ai războiului, cu deviza 'Un om are nevoie de două lucruri în viaţă: de pâine şi de bere.' Primul, să justifice ingurgitarea celui de-ai doilea, iar cel de-al doilea să justifice foamea de după. Pâine, bere şi război, şi toată lumea era fericită. Aşa-i?

După cum îmi imaginam, totul a început cu o pauză de o săptămână, în timp ce amenajarea efectivă a durat doar două zile. La mansardă am improvizat şi câteva camere şi o mică baie, 'în caz că ne ia somnul pe aici sau suntem prea ameţiţi să mai ajungem acasă'. Nu pot să spun că nu am fost de acord, dar aş fi vrut totuşi să vin eu prima cu ideea. Asta pentru că, de fiecare dată când propun eu să rămânem peste noapte, pare ca o invitaţie deschisă la sex.

Iar acum, berea e tot caldă şi tot cu iz de stătut. Tu dai mereu vina pe frigidere, eu îţi zic de fiecare dată să le duci la reparat. În definitiv, cred că mai mult ne place să ne ciondănim şi berea este doar un simplu punct de plecare, însă asta nu pot să spun că mă deranjează, pentru că niciodată nu vorbim prea serios. Şi la urma urmei, e doar un amărât de bar, nu vreun vestigiu antic.

Pâine şi bere să fie, toate din partea casei!


*

Nu-mi place când mă fixezi cu privirea. Simt că îmi invadezi spaţiul, simt că mă sufoc. Singura consolare e faptul că ştiu că nu asta vrei să faci şi că de obicei urmează să mă întrebi ceva din afara sferei banalului (nu se întâmplă prea des, dar am fost învăţată să mă mulţumesc cu puţin). Şi chiar aşa a şi fost: ai făcut ochii mari, ai tras aer în piept, ai aşteptat câteva secunde, apoi ai vorbit.

- Te-ai gândit vreodată să renunţi?
- La ce?
- La actul de a scrie.
- Ba chiar am şi făcut-o…
- Când?
- Nu de mult…acum vreo trei ani.
- Trei ani nu-s mult?
- Nu pentru mine…Acum îmi par mai mult trei luni.
- Şi cum a fost?
- Ce să fie?
- Inactivitatea, statul degeaba, viaţa fără sens etcetera.
- Dar tu mă întrebi ca să faci conversaţie sau pentru că îţi pasă?
- Să fac conversaţie. Tu ce credeai?


*


Probabil că anul viitor îţi vei cumpăra un alt motor şi te vei apuca iar să te dai pe două roţi. Nu cred eu că eşti genul de persoană care renunţă la un asemenea viciu aşa uşor.

Viciu, da, uite un cuvânt potrivit. Nu e viciu definiţia unui lucru ce te poate omorî, fizic sau mental? Acum realizez că poate aici e motivul pentru care faci pauzele astea mari între turele cu motorul, parcă ţi-ar fi frică de ceva, deşi de moarte sigur nu îţi e.

Îmi pare că ceva te bântuie, nu ştiu, o fi vreun accident de mai demult, oi fi omorât pe cineva şi preferi să ţii informaţia pentru tine, habar n-am.

De fapt ce ştiu eu? Tu îmi spui doar cât trebuie să mă ţii interesată şi nimic mai mult.


*

Oricât de mult ştiam că efortul întrebării în sine te-a extenuat, mă simţeam datoare cu un răspuns, chiar dacă te interesa cu adevărat sau nu.

- Am descoperit că inactivitatea, statul degeaba, viaţa fără sens etcetera mă făceau să fiu extraordinar de plictisită. Aşa că am revenit la scris, timpul părea să treacă mai repede aşa.

Şi a mers. Obligat-forţat, neuronii tăi au reacţionat la stimul cu încă o întrebare.

- Informativ vorbind, care e cel mai lung text pe care l-ai scris?
- E un roman de vreo 300 de pagini. E şi publicat, dar într-o serie limitată, pentru că a fost autofinanţat.
- Sub 300 sau peste 300 de pagini?
- Câteva peste. De ce?
- Îl pot avea şi eu?
- Ca să ce? Tu nu deţii nici o carte…
- Tocmai de aia.
- Şi din cunoştinţele mele, nici nu vrei să dai banii pe vreuna…
- Îl pot achita dacă ăsta e inconvenientul.
- Nu, nu e vorba de asta, mai am câteva exemplare acasă. Ţi-l fac cadou, nu trebuie să plăteşti pentru el. Totuşi, de ce m-ai întrebat de pagini?

Liniştea de după m-a liniştit şi pe mine. Oricare motiv ai fi avut să mă întrebi chestia asta, probabil că nu-l voi afla niciodată.


*

Am început să ţin un jurnal, chiar la sugestia ta. Nu ştiu ce va conţine, dar nu va fi un jurnal ca oricare altul, asta pentru că până astăzi nu mi-am dat seama de ironia situaţiei.

Realizez abia acum că am fost mereu capabilă să creez ceva prozaic, numai că nu găseam modalitatea, iar prin voia întâmplării tu ai fost cel ce m-a iluminat, fie că ai vrut sau nu. Pentru că nu trebuia să-mi imaginez scenarii şi situaţii şi să le transpun pe hârtie, ci doar trebuia să mă uit puţin în jurul meu şi să conştientizez că cel mai prozaic lucru pe care-l puteam descrie este însăşi viaţa mea. Mai precis, viaţa mea cu tine.

Iar pentru lucrul ăsta îţi voi fi veşnic recunoscătoare.







                                                Pentru Vincenţiu,

                                                2007, August – vara cea mai cumplită din toţi anii   
                                                mei de existenţă